cartierul vieții 2

O mogâldeață de doar două săptămâni doarme înfofolită într-o pătură uriașă în brațele tinerei sale mame. Femeia a cărat-o pe micuță la piept cu microbuzul până la Iași pentru a rezolva problema unor acte. Nu a putut să o lase singură acasă pe copila care poartă, cum e și firesc, numele Sfintei Parascheva.

Ștefania Viorica s-a întors după câteva ore în cămăruța în care își duce traiul dinainte să se nască primul ei copil, tot o fată, Nicoleta Lavinia, acum în vârstă de 12 ani. Nouă suflete se adăpostesc acolo – mama, tatăl și șase copii împart două paturi lipite, iar pruncuța nou-născută are un loc al ei special alături, la distanță de câțiva centimetri.

Atât au putut părinții să-și facă singuri – o cameră din lut, vălătuci, câteva costoroabe și leațuri. Nu și-au permis materiale de construcție mai bune, mai rezistente. Și nu își vor permite nici de acum înainte. Soțul Ștefaniei e plecat să îngrijească oile unui om din sat. Din ce câștigă el și din alocațiile copiilor trăiește această familie.

Într-un moment de impas a fost nevoită să-și vândă calul pentru a-și putea cumpăra lemne de foc. Acum regretă.

Au și un hol minuscul la intrare. Un aragaz zace acolo nefolosit pentru că familia nu are bani de butelie. Pe el se cocoțează pisicile, toate schiloade, cerșind mâncare, și adulmecă în zadar. Copiii ni le prezintă, deși nu le-au pus nume: cea care mușcă, cea blândă, cea care va avea în curând pui.

Unul dintre băieți, Leonard Gabriel, de 6 ani, singurul cu ochi albaștri, își ia o tigaie, se așează pe jos și începe să mănânce. Nu există în acea coșmelie nici măcar o masă sau un scaun – nu s-ar găsi loc.

Tot în acel hol ce ține loc și de debara, Robert Petronel, cel mai mare dintre băieți, păstrează o micuță comoară ce pare că aruncă o rază strălucitoare în decorul trist: câteva cupe și medalii obținute la concursurile de șah.

În camera întunecoasă cu pereți strâmbi și mobilă veche, Robert, care are acum 10 ani, a învățat mutările de la tatăl lui, ciobanul. A mai prins câteva idei și pe uliță, prin vecini, dincolo de poarta străjuită de o scroafă ținută în lanț, a mai făcut câteva ore și la școală. Are băiatul o planșă de carton pe care o întinde pe pământ de câte ori prinde ocazia și joacă acolo cu oricine se nimerește. E atent, precaut, își calculează fiecare mișcare. Știe că este cel mai bun dintre colegii săi și suferă că nu are un maestru care să-l ajute să pătrundă mai adânc tainele acestui sport al minții.

Acasă nu prea găsește parteneri de joc. Sora lui mai mare, Nicoleta, a învățat și ea regulile de bază, dar nu a participat la nicio competiție. Și nici nu-i arde ei de așa ceva. Deja a preluat, cum se întâmplă în toate familiile sărace, rolul de părinte pentru frații mai mititei, chiar și pentru Andreea Paraschiva, care e nou-născută. Are deja experiență. Copilăria ei s-a risipit de mult.

Nicoletei îi este cel mai greu în acea cămăruță. La 12 ani nu are pic de intimitate. Ar avea nevoie la vârsta sa măcar de un pat separat, dacă nu chiar de o cameră. Dar nu îndrăznește să ceară. Privește în jos și spune că pentru ea nu vrea nimic. Își dorește ca în viitor să ajute animalele, însă nu își poate face niciun plan.

I se pare lung drumul de la un an școlar la celălalt. Învățământul online a tras-o mult în jos, ținând cont de condițiile precare pe care le are acasă. Nu a reușit să studieze nimic. Copiii nu au primit tablete, așa cum promiseseră autoritățile, au împărțit telefonul mamei, s-au chinuit cu semnalul, iar rezultatul a fost dezastruos. Cel mai rău a fost chiar pentru ea, pentru Nicoleta.

Băieții în schimb, în ciuda tabloului trist, întunecos, în care au fost aruncați încă de la naștere, sunt de o veselie molipsitoare. Se joacă cu godacii, se sperie unii de alți, râd. Ne arată că au undițe și că sunt pescari iscusiți, doar merg deseori la un iaz din apropiere și prind suficient pește. Au și două biciclete, iar lumea pare a fi toată a lor.

Ei au venit zilele trecute de la școală și i-au spus mamei că se vor muta în casă nouă. Știau că s-a deschis un șantier nu departe de locuința lor și, curioși cum sunt toți copiii, au mers la fața locului. Nu s-au mulțumit cu inspecția la firul ierbii, ci au intrat pe internet și au aflat că acolo vor fi ridicate primele trei case din CARTIERUL VIEȚII 2. Au știut sigur că una dintre locuințe va fi a lor.

Mama nu a fost la fel de încrezătoare, dar speranța s-a strecurat și în inima ei, așa că și-a pus nădejdea în Dumnezeu, iar noi am venit să-i confirmăm că rugăciunea i-a fost ascultată.

Unul dintre băieți, Dragoș Viorel, în vârstă de 8 ani, taie văzduhul cu mâinile de bucurie. De ceva timp i s-a cuibărit în inimă ideea că ar putea deveni boxer și se exprimă acum prin croșee, eschive, directe. Un profesor a umblat prin școli în căutarea unor copii dornici să învețe acest sport, iar băiatul a fost fascinat de posibilitate. Visul lui a fost călcat foarte repede în picioare, imediat ce a pășit pragul cămăruței în care locuiește. Părinții i-au spus că nu au bani nici să plătească antrenamentele care se fac în altă localitate, nici pentru navetă. Dar băiatul nu a renunțat de tot la idee. Și-a făcut singur un sac și își imaginează că este în ring.

Acum parează lovituri imaginare și se gândește cum ar putea arăta noua lui casă.

I-am luat pe copii și pe mamă și i-am dus pe șantier să vadă unde se vor muta din această iarnă. Bucuria celor mici a fost aceea că nu vor mai căra bidoane de apă în spate sau cu căruțul. Au văzut că vor avea baie! Acum sunt nevoiți să meargă la rudele care au fântână, să facă mai multe drumuri dus-întors cu greutatea în cârcă, să umple baliile. Cel mai rău este că trebuie să se spele și să se schimbe mereu de față cu ceilalți membri ai familiei.

Își amintesc că mai cărau apă și cu calul, iar acum se gândesc că numai bogații își permit un asemenea animal care îi poate ajuta la muncă.

Le-am adus și alimente frățiorilor și s-au luptat între ei, fiecare dorind să ia sacii mai grei. Mathias Constantin, care are 4 ani, a încercat să nu se lase mai prejos decât frații lui mai mari. Chiar și fetița de 1 an și 9 luni, Maria Amalia, și-a întins mânuțele să ducă și ea ceva din portbagajul mașinii până în curte.

Copiii din această familie nu ar avea niciun viitor în cămăruța în care se înghesuiesc acum. Iar noi nu putem să le întoarcem spatele sau să ne limităm la a-i ajuta periodic doar cu alimente și haine. Trebuie să facem mai mult pentru ei.

O casă le va schimba complet viețile. Dar avem și noi la rândul nostru nevoie de sprijin pentru că mai avem foarte mulți îngerași la fel ca aceștia – toți maturizați înainte de vreme și fără vise mari – pe care trebuie să-i scoatem din sărăcie.

Cum puteți ajuta:

Alegeți un copil din LISTĂ și susțineți-l!